Mont Blanc 25.07.2017-29.07.2017

Mont Blanc

(4810 m)

25.07.2017-29.07.2017

       A trecut aproape un an de când am urcat pe acest vârf, dar amintirile sunt încă proaspete în minte și vii în suflet. 

       În drum spre Mont Blanc am urcat pe vârful Grossglockner (cel mai înalt vârf din Austria). La coborâre ne-a prins ploaia, o ploaie mocănească - măruntă și deasă - care ne-a udat bine de tot, cu tot cu echipamentul impermeabil. Dupa ce ne-am chinuit pe ploaie să intrăm în mașină cât de cât uscați, am mers în camping-ul în care înnoptasem înainte să urcăm pe vârf și am făcut un duș și am mâncat bine. Urma un drum de câteva sute de km, deci era important să ne simțim confortabil. Între timp, colegii noștrii din clubul Carpamont plecaseră spre Franța și aveau un avans considerabil în fața noastră...dar nu ne grăbeam foarte tare, așa că am plecat din camping pe la ora 12.

       Am ajuns în Elveția destul de repede, însă aveam de traversat toată țara...așa că aveam încă mult drum înainte. 

Pe drum am vorbit cu Dan, care ne-a zis că deoarece se anunțau ploi în Franța ei au decis să își ia cazare la o pensiune...deci nu mai mergeam în camping, așa cum fusese vorba de la început.

Așa că au început căutările, să ne găsim și noi un loc unde să ne cazăm, în zonă. Am găsit destul de greu, deoarece majoritatea pensiunilor și hotelurilor închideau recepția la ora 21, iar noi urma să ajungem în jurul orei 23. Dar, până la urmă am avut noroc și am găsit un hotel la care recepționera a fost înțelegătoare și ne-a lăsat cheia în ușă, urmând să plătim a doua zi dimineața.

       La ora 23, după cum estimasem, am ajuns la hotel și, spre marea noastră surpriză am constatat că eram cazați cu o parte din colegii de la club. Asta ne-a bucurat foarte mult.

       A doua zi trebuia să plecam cu Tramway du Mont Blanc spre tabăra de bază, așa că după un duș și după ce ne-am pus echipamentul la uscat ne-am pus la somn.

Dimineața am fost treziți de colegii din club, care i-au facut o surpriză lui Cip și au venit cu o prajitură cu o lumânare, să sărbătorim ziua lui (era chiar ziua lui Cip). Dupa o cântare scurtă și câteva urări au plecat, deoarece trebuia să se pregătească de plecare.

După ce ne-am trezit de-a binelea, am constatat că echipamentul nostru era încă ud...așa că după ce am vorbit cu Dan de câteva ori, am hotărât să ne mai luăm o zi de cazare și să vizităm stațiunea Chamonix și să urcăm urmatoarea zi, deși prognoza meteo nu era foarte bună, conform acesteia "fereastra" de vreme bună era tocmai urmatoarea zi, când noi aveam să fim în urcare spre tabăra de bază...dar preferam să urcăm doar până în tabăra de bază și să nu urcăm pe vârf, decât să urcăm uzi.

Așa că am mers în Chamonix și ne-am plimbat și ne-am cumpărat cartofi și usturoi și după ce ne-a plouat zdravăn am mers la hotel și ne-am făcut cartofi prăjiți cu mujdei și am mâncat bine, ne-am odihnit și seara ne-am pregătit rucsacii pentru marea ascensiune. La hotel am cerut un calorifer electric și cu ajutorul lui ne-am uscat echipamentul. 😀

       Dimineața ne-am trezit voioși, însă după ce am vorbit cu Dan, care ne-a spus că peste noapte ninsese foarte mult și că nu urca nimeni spre vârf deoarece este pericol mare de avalanșă, ne-a mai pierit din elan. Însă am hotărât să mergem...măcar până în tabăra de bază...

Pe drumul spre tramvai mai primim un telefon prin care ne spune că au hotărât să coboare. Apoi încă unul...de la Ionuț, care ne întreba dacă nu mai avem un loc, să îl luăm și pe el, că ar vrea să rămână și să încerce să urce mâine cu noi. Eram deja 4 persoane, cu foarte multe bagaje, așa că nu puteam să îl luăm. Ne sună și Cosmin, care ar fi vrut și el să mai rămână să încerce să urce. Dar, până la urmă au coborât toți. Cu o parte din ei ne-am intersectat în urcare cu tramvaiul iar cu restul ne-am întâlnit chiar în stația de la capătul de sus al tramvaiului, ei au coborât cu tramvaiul cu care am urcat noi.

Primul tramvai:

 Tramvaiul cu care am urcat noi:

Așa că, de acum, eram singuri. Doar noi 4. Și am urcat cu voie bună și entuziasm.

       Când am coborât din tramvai era înnorat, așa că nu aveam speranțe că vom vedea ceva din munte, dar după ce am urcat prima parte din urcuș și am ajuns pe un platou cu foarte mulți bolovani norii s-au risipit și am putut vedea peisaje frumoase și super spectaculoase. Se vedea și refugiul Tete Rousse unde este tabăra de bază, punctul terminus pentru acea zi. Dar mai aveam până acolo și cu rucsacii grei ne mișcam mai lent, însă aveam tot restul zilei la dispoziție așa că nu ne-am grăbit.

Înainte de tabără este un mic adăpost unde este punct de informare turistică. Am fost plăcut impresionat să văd ca acolo este un om care te informează despre tot ce ai nevoie să știi: unde să îți pui cortul, unde este toaleta, cum va fi vremea și când poți urca spre vârf...am primit de la el toate informațiile necesare, așa că am mers, am montat corturile și ne-am apucat de gătit și privit și minunat...foarte foarte frumos și spectaculos loc. Merită mers chiar și numai până în tabăra de bază.

Avalanșele curgeau foarte des pe văile abrupte care înconjoară zona și curgeau cu vuiete și bubuituri foarte puternice. Dar nu ne-au speriat, căci de pe panta pe care aveam să urcăm noi cursese zăpada.

Ne-am pus devreme la somn, deoarece plănuisem să ne trezim la ora 2.

       La ora 01:30, după ce eu apucasem să atipesc vreo oră iar Cip, Miha și Lucică nu dormiseră deloc, Cip ne-a strigat să ne pregătim și să plecam și noi, deoarece încă de pe la ora 00 începuseră să urce oameni și în tabără era forfotă mare. 

Când am ieșit din cort se vedeau frontalele oamenilor care urcasera deja, era luminat foarte bine tot traseul - un spectacol foarte frumos. 😀

Ne-am echipat repede, am băut un ceai, am mâncat doi biscuiți și cu mari emoții hai la drum. 

Am pornit cu entuziasm și prima pantă am urcat-o destul de repede, când am ajuns noi sus, la vechiul refugiu Gouter era încă noapte, dar începea să se lumineze, așa că până am ajuns la noul refugiu Gouter era deja lumină. La vechiul refugiu am luat o mică pauză în care am băut puțină apă și am împărțit un baton, dar la refugiul nou nu ne-am mai oprit, am continuat. Nu știam ce va urma...că dacă am fi știut ne-am fi oprit și am fi mâncat bine. 😀 

Traseul continuă cu o mică creastă în ușoară coborâre, dar apoi urmează o pantă destul de mare, pe care am urcat-o foarte greu. Bătea foarte tare vântul și deja de întorceau multe echipe. Pe unii dintre ei i-am întrebat dacă au ajuns pe vârf și toți ne-au spus că nu au reușit, că bate foarte tare vântul sus. Am continuat să urcăm însă ne-am demoralizat foarte tare. Cip cu Lucică erau în față, iar eu cu Miha în spate. Ei încercau să depășască două echipe de soldați polonezi, ceea ce i-a solicitat destul de tare. Luam pauze destul de des, urcam foarte greu. După ce se termină această pantă urmează o porțiune de traseu aproximativ dreaptă. Pe această portiune a început să mi se facă rău...simțeam că adorm din mers. Mai aveam putere să merg, nu asta era problema, însă simțeam că adorm în timp ce merg. Așa că după ce a început din nou panta - urcarea spre refugiul Vallot, după ce m-am consultat cu Miha, am decis să coborâm. Miha era și ea extenuată așa că nu a trebuit să o conving 😊
Lucică și Cip au hotărât să continue.

       După ce am început coborârea pantei pe care o urcasem cu atât de mult efort, am început să ne simțim mai bine și a început să ne pară rău că am coborât și am decis (eu mai cu jumătate de gură) că vom urca mâine. Asta presupunea un efort foarte mare, dar pe măsură ce coboram deveneam din ce în ce mai entuziasmat de faptul ca mâine vom încerca din nou.

Coborârea a fost ușoară și am ajuns repede la cort. Ajunși la cort ne-am pus direct la somn, eram foarte obosiți.

      După câteva ore ne-am trezit - Cip și Lucică discutau ceva mai aprins. Am ieșit din cort și primul om de care dau cu ochii era Dan - urcau și colegii din Carpamont ca să urce mâine...se pare că facem trupă serioasă, nu doar eu cu Miha.

Nici nu știam ce să fac mai întâi - să mă bucur că s-au întors colegii, sau să ma supăr că Cip și Lucică se ciondăneau 😀 Am ales prima variantă.

       Cip și Lucică se certau pentru că la scurt timp după ce au trecut de refugiul Vallot, Cip nu a mai putut să continue și Lucică s-a legat de coarda unor străini și a continuat. Lucică a ajuns pe vârf (fiind singurul dintre noi care a reușit să urce în acea zi) iar pe Cip l-a rugat să rămână la Vallot. Deoarece nu se simțea foarte bine și ar fi avut de așteptat foarte mult după Lucică, Cip a coborât singur și Lucică la fel. Riscantă decizie, dar au ajuns cu bine înapoi amândoi. 

Așa că urma să urcăm toți trei mâine - eu, Cip și Miha.

După rasete, glume, voie bună, ceai și mâncat bine, cu un somnifer în mână de la Dragoș, ne-am pus la somn. După două ore de somn ne-a trezit un elicopter - era salvamontul. Unul dintre soldații care urcaseră înaintea noastră cazuse și a murit (am aflat asta a doua zi dimineață) înainte să plecăm pe traseu.

După ce am urmărit puțin elicopterul m-am bagat înapoi în cort, am luat somniferul și am avut cel mai odihnitor somn din ultima perioadă.

 Ne-am trezit târziu - la ora 3:30. Am mâncat bine de data aceasta, am băut ceai, ne-am legat toți trei și am pornit cu pași mărunți, încet, înainte. La noul refugiu Gouter ne-am oprit și am mâncat din nou bine și am băut apă multă. Apoi la Vallot am procedat la fel. Am coninuat să urcăm cu pași mărunți și încet, dar fără prea multe pauze, ceea ce ne-a dat un ritm destul de bun.

Așa că am ajuns cu bine pe vârf. La intrarea pe creasta vârfului bătea vântul extrem de tare și era nor, așa că atunci când am ajuns pe vârf, nefiind nici un indicator, nu am știut că ajunsesem, așa că am mai mers o bucată și la un moment dat mi-am dat seama că trecusem de vârf și ne-am întors. 

Bătea vântul foarte foarte tare și era foarte frig, așa că nu era de stat. Am făcut câteva poze și am plecat. Aparatul foto, de la condens mi-a înghețat aproape instantaneu, așa că am apucat să fac doar câteva poze în ceață. Dar la coborâre s-a dezghețat și am reușit să mai fac și alte poze.

Nici la coborâre nu ne-am grăbit, am preferat să ne bucurăm de traseu.

       În ciuda faptului ca ieri urcasem cu mare greutate, azi urcasem foarte ușor, chiar cântând și fluierând. Probabil că faptul că am dormit bine, ne-am hidratat bine și am mâncat bine a contat enorm.

       Când am ajuns la cort Lucică ne aștepta cu o supă caldă, în care pusese și o bucățică de unt găsită pe jos prin tabăra de bază 😂 dar nu ne mai interesa...i-am mulțumit și am mâncat așa și chiar a fost foarte bună. 

Arși de soare după ce am ajuns la corturi:

Restul serii am petrecut-o plimbându-ne pe acolo și admirând apusul. Era liniște și tocmai ne îndeplinisem un vis.

       După ce a apus soarele, pentru că se lăsa frigul, am intrat toți patru în cortul lui Cip și am făcut un ceai, să sărbătorim reușita însă fiind obosiți ne-am pus rapid la culcare.

Dimineața ne-am trezit, am mâncat am strâns corturile, ne-am făcut bagajele și am plecat din nou la drum. Am ajuns destul de devreme la mașină și am hotărât să nu plecam atât de repede, să ne mai luăm o noapte de cazare și să sarbătorim cum se cuvine 😀

       La hotelul la care am fost cazați inițial nu mai aveau locuri, însă am găsit locuri la o mică pensiune drăguță și primitoare. Ne-am cazat și după un duș scurt am plecat să ne cumpărăm de mâncare de la un supermarket. Nu ne-am cumpărat doar de mâncare ci ne-am luat și o sticlă de vin. Ajunși la pensiune, am mâncat și apoi am sărbătorit până târziu în noapte.

       A doua zi, de dimineață am plecat spre Italia și seara ne-a găsit într-un camping langă Veneția. 

Mai multe poze și câteva filmări: